Cred că ar trebui să încep cu începutul. Pe Ion Dumitriu l-am cunoscut pe când aveam 11 ani. Eram cu tatăl meu pe stradă, pe la biserica greacă, şi văd că face cu mâna unui trabant. Un domn tânăr, înalt, cu faţa mai tăioasă dar plăcută, cu o barbă scurt tăiată, îmbrăcat cu o vestă kaki, a coborât din maşină. Discuţia a fost simplă, ceva de genul:
– Fiul meu vrea să meargă la Tonitza şi vreau să-l dau la tine la grupă !
– Păi bine! Vezi că examenul e … nu ştiu când. Noi plecăm acum la mare !
– Sărut-mâna Mirela ! Bună Radule ! Drum bun!
Încet am început să îl cunosc pe acest personaj fermecător, ca pedagog şi artist.
La clasă, la un moment dat, ne-a povestit cum obişnuia să umble pe la demolări, unde găsea tot felul de sticle vechi, foale, fiare pe cărbuni, chei pierdute (strânsese peste 1000, de la una cât o unghie până la una cât o mână) ori alte obiecte. Tot acolo găsea şi obiecte ciudate: părţi ale unor maşinării sau utilaje, fiare, cartoane din care cu ajutorul imaginaţiei făcea tot felul de figuri şi personaje pe care le fotografia şi ni le arăta mai apoi. Un fel de Arcimboldo al epocii de aur. Obişnuiam să mergem pe la atelierul unde preda chiar şi după ce nu îi mai eram elevi; atunci aflam mai multe lucruri despre artă, origami, realităţile perioadei ori ceaiul negru, pentru că ne trata ca pe nişte colegi artişti. Tot atunci ne arăta şi lucrările lui, dat fiind că faţă de elevi păstra o anume discreţie. Detalii de zid, căpiţă de fân, umbre în iarbă, o lume a satului pe care noi o descopeream doar în vacanţe.
La aproape douăzeci de ani de când ne-am cunoscut şi vreo opt de când el a murit, am văzut aceste două serii: Groapa de gunoi şi Parcul Copilului Giuleşti-Sârbi, Ilie Blejan, pe care fiul său, Radu, mi le-a arătat. Nişte imagini puternice dar nici urmă de Dumitriu în ele… Abia după câteva zile mi-am adus aminte de poveştile pe care ni le spunea.
Chiar de prima dată când am văzut aceste imagini am fost fascinat, nu de sărăcie, de mizerie ori de fantoma bisericii din fundal şi nici de oamenii care populau acele imagini, ci de atitudinea lor.
Zola spunea despre Dejun în iarbă a lui Manet: Cette femme nue a scandalisé le public, qui n’a vu qu’elle dans la toile. Bon Dieu ! Quelle indécence : une femme sans le moindre voile entre deux hommes habillés ! Cela ne s’était jamais vu. Et cette croyance était une grossière erreur, car il y a au musée du Louvre plus de cinquante tableaux dans lesquels se trouvent mêlés des personnages habillés et des personnages nus. Mais personne ne va chercher à se scandaliser au musée du Louvre. Să fie oare aşa … nici un motiv de scandal ? Ştiau cu toţii că scandalul nu l-a provocat goliciunea mitologică pe care o vedeai şi răsvedeai la Luvru, ci suprapunerea ei peste scena contemporană lui Manet, privirea acelei doamne (hainele erau lângă; deci nu era o muză) pe care nu puteai să o eviţi şi alte asemenea mici, dar subversive detalii.
Ei bine, astăzi templul imaginii nu mai este Louvre, el este mass-media. Iar de aici aflăm cele mai şocante ştiri, de la obscenitate la oroare şi prostie. Cu toate astea, ceva teribil de şocant găsim în aceste imagini. Ceva de neacceptat în tot acest peisaj de coşmar, ceva pe care prin mass-media nu îl percepi. Zâmbetul, firescul, calmul şi normalitatea. Şocant pentru că nu citim ceea ce suntem învăţaţi să citim – aceşti oameni cu vieţi aspre (o zi normală pentru ei) care par să sară (zâmbeşte) cu cuţitul la tine (i.pod-ul, mobilul, … mândria lui) şi care sunt abrutizaţi (tatăl care îşi ţine în braţe cu grijă copilul) de o muncă inumană. Frumuseţea acestor oameni, ţigani, rromi, stă într-adevăr în caracterul lor care îi face să ia lucrurile cu naturaleţe. Paradoxal, această relaxare pe care oamenii simpli o au în faţa vieţii ne uimeşte cel mai tare. Frumuseţea oamenilor acestui peisaj teribil este şocantă pentru noi, cei învăţaţi cu catalogări. Ei, ţiganii, au avut parte de o istorie cu totul aparte. Rrom înseamnă bărbat şi de-ai noştri în limba lor (veţi găsi mai multe detalii în textul Deliei Grigore). S-ar putea, mai devreme sau mai târziu, lumea să se despartă de termenul de ţigan, cum a mai făcut-o şi cu cel de papistaş, jidan, fritz, ghiaur…; pe unele le-a uitat ori le-a schimbat în semnificaţii, iar pe altele a fost forţată să le lase deoparte. Cred însă că ar putea să o facă frumos, pentru că acest cuvânt are şi multe istorii frumoase, una dintre ele fiind fredonată de mai toți în adolescență: cea a lui Şerban Foarţă şi Andrei Ujică.
Gunoaiele reprezintă şi ele o fascinaţie, şi, aşa cum câţiva autori ai acestei culegeri au observat, bogăţia lor era de-a dreptul uimitoare pentru ceea ce ne-am fi aşteptat să găsim în acea perioadă. Pânza mai albă ca oile care pășteau printre mormane, griul colorat al conservelor, albastrul ultramarin al butoaielor de petrol, munţii de coji de ouă alb-ochre, negrul de fum al cazanelor arse trebuie să îl fi fermecat pe Dumitriu pentru că nu « viaţa satului » ci o puternică observaţie a complexităţii detaliilor ori a ritmurilor şi culorilor îl definesc pe el ca artist.
Mai deunăzi, când eram în vizită la groapă, m-am întâlnit cu nişte oameni sărmani care răscoleau pământul cu care primăria ecologizase sau ascunsese gunoaiele anilor ‘60-‘90. Căutau fier vechi, erau frânturi de pe vremea vizitei lui Ion. Simpli şi fireşti ca acum 30 de ani, supravieţuiau. Locul e fascinant şi merită să faceţi o vizită. Un păstor care plimba oile mi-a spus că biserica e de pe la 1200, de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi a fost dărâmată de un blestem iar Ceauşescu a vrut să o refacă dar nu a mai apucat! Pe net se găsesc ceva comentarii despre acest loc, iar titluri precum Cetatea caprelor, Minunea dintre gunoaiele Bucureştiului, Chiajna, o mânăstire blestemată? sau Chiajna- O mânăstire „moartă” în vremea ciumei aşteaptă să fie îngropată creştineşte apar din când în când în presă sau pe blog-uri.
Groapa de gunoi şi Parcul copilului sunt două povestiri în imagini pe care fiecare le va citi dintr-o perspectivă proprie. Totuşi, am ţinut să adăugăm alte câteva « citiri » pe cât de diverse, pe atât de interesante. Am vrut prin aceasta să lărgim perspectiva pe care aceste imagini o deschid în fiecare dintre noi.
Matei Câlția
București – Octombrie 2007
Acest nud de femeie a scandalizat publicul, care n-a văzut nimic altceva în pictură. Doamne Sfinte! Câtă indecenţă: o femeie absolut goală între doi bărbaţi îmbrăcaţi! Aşa ceva nu s-a mai văzut vreodată. De fapt acest punct de vedere constituia o eroare grosolană, căci sunt peste cincizeci de tablouri în muzeul Luvru în care sunt reprezentate atât personaje îmbrăcate cât şi nuduri. Dar nimeni nu va încerca măcar să se scandalizeze în faţa operelor expuse la Luvru. (n.a.)
Sursa: Wikipedia, http://fr.wikipedia.org/wiki/Le_D%C3%A9jeuner_sur_l%27herbe, Dernière modification de cette page le 9 octobre 2007 à 08:52. Copyright : Tous les textes sont disponibles sous les termes de la licence de documentation libre GNU (GFDL).
Groapa de Gunoi 